Adventiștii de Ziua a Șaptea Cred...

o expunere biblică a celor 28 de puncte fundamentale de doctrină

Adventiştii de Ziua a Şaptea acceptă Biblia ca singurul lor crez şi susţin anumite principii fundamentale de credinţă ca fiind învăţături ale Sfintelor Scripturi. Aşa cum sunt prezentate aici, aceste convingeri, constituie înţelegerea şi exprimarea bisericii cu privire la învăţătura Sfintelor Scripturi. Revizuirea acestor declaraţii poate avea loc cu ocazia unei sesiuni a Conferinţei Generale, atunci când biserica este condusă de Duhul Sfânt la o mai profundă înţelegere a adevărului Bibliei sau când găseşte un limbaj mai adecvat prin care să exprime învăţăturile Cuvântului sfânt al lui Dumnezeu.


1. Sfintele Scripturi

Sfintele Scripturi, Vechiul şi Noul Testament, constituie Cuvântul scris al lui Dumnezeu, dat prin inspiraţie divină, prin oameni sfinţi ai lui Dumnezeu, care au vorbit şi au scris aşa cum erau conduşi de Duhul Sfânt. În acest Cuvânt, Dumnezeu a încredinţat omului cunoştinţa necesară pentru mântuire. Sfintele Scripturi sunt descoperirea infailibilă a voinţei Sale. Ele sunt standardul caracterului, testul experienţei, descoperirea cu autoritate deplină în privinţa doctrinelor şi raportul demn de încredere al acţiunilor lui Dumnezeu în istorie. (2 Petru 1,20.21; 2 Tim. 3,16.17; Ps. 119,105; Prov. 30,5.6; Is. 8,20; Ioan 17,17; 1 Tes. 2,13; Evr. 4,12)


2. Trinitatea

Există un singur Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, o unitate de trei Persoane veşnice. Dumnezeu este nemuritor, atotputernic, atotştiutor, mai presus de toate şi omniprezent. El este infinit şi, dincolo de înţelegerea omenească, totuşi este cunoscut prin faptul că El S-a revelat. El este pentru veşnicie vrednic de închinare, adorare şi slujire din partea întregii creaţiuni. (Deut. 6,4; Mat. 28,19; 2 Cor. 13,14; Ef. 4,4‑6; 1 Petru 1,2; 1 Tim. 1,17; Apoc. 14,7)


3. Tatăl

Dumnezeu Tatăl cel veşnic este Creatorul, Izvorul, Susţinătorul şi Suveranul întregii creaţiuni. El este drept şi sfânt, plin de milă şi har, încet la mânie şi îmbelşugat într-o statornică dragoste şi credincioşie. Calităţile şi puterile manifestate în Fiul şi în Duhul Sfânt sunt, de asemenea, revelaţii ale Tatălui. (Gen. 1,1; Apoc. 4,11; 1 Cor. 15,28; Ioan 3,16; 1 Ioan 4,8; 1 Tim. 1,17; Ex 34,6.7; Ioan 14,9)


4. Fiul

Dumnezeu Fiul cel veşnic a devenit prin întrupare Isus Hristos. Prin El au fost create toate lucrurile şi prin El este descoperit caracterul lui Dumnezeu. Prin El se realizează mântuirea omului şi prin El este judecată lumea. Dumnezeu adevărat din veşnicii, El a devenit şi Om adevărat, Isus Hristos. El a fost conceput prin Duhul Sfânt şi născut din fecioara Maria. A trăit şi a experimentat ispitirea ca o fiinţă umană, dar a exemplificat în mod desăvârşit neprihănirea şi dragostea lui Dumnezeu. Prin minunile Sale, El a manifestat puterea lui Dumnezeu şi a fost recunoscut ca fiind Mesia, Cel făgăduit de Dumnezeu. A suferit şi a murit de bunăvoie pe cruce pentru păcatele noastre şi în locul nostru, a înviat din morţi şi S‑a înălţat la ceruri ca să slujească în Sanctuarul ceresc în favoarea noastră. El va reveni în slavă pentru eliberarea finală a poporului Său şi restatornicirea tuturor lucrurilor. (Ioan 1,1‑3.14; Col. 1,15‑19; Ioan 10,30; 14,9; Rom. 6,23; 2 Cor. 5,17‑19; Ioan 5,22; Luca 1,35; Fil. 2,5‑11; Evr. 2,9‑18; 1 Cor. 15,3.4; Evr. 8,1.2; Ioan 14,1‑3)


5. Duhul Sfânt

Dumnezeu Duhul cel veşnic a luat parte activă împreună cu Tatăl şi cu Fiul la creaţiune, la întrupare şi la răscumpărare. El a inspirat scriitorii Bibliei. El a umplut cu putere viaţa lui Hristos. El atrage şi convinge fiinţele omeneşti, iar pe aceia care răspund chemării Sale îi transformă după chipul lui Dumnezeu. Trimis de Tatăl şi de Fiul pentru a fi totdeauna alături de copiii Lui, El oferă daruri spirituale bisericii, o împuterniceşte să dea mărturie despre Hristos şi, în armonie cu Biblia, o conduce în tot adevărul. (Gen. 1,1.2; Luca 1,35; 4,18; Fapte 10,38; 2 Petru 1,21; 2 Cor. 3,18; Ef. 4,11.12; Fapte 1,8; Ioan 14,16‑18.26; 15,26.27; 16,7‑13)


6. Creaţiunea

Dumnezeu este Creatorul tuturor lucrurilor şi a descoperit în Sfintele Scripturi raportul autentic al activităţii Sale creatoare. În şase zile, Domnul a făcut „cerul şi pământul” şi toate fiinţele vii care sunt pe pământ, iar în ziua a şaptea a acelei prime săptămâni S‑a odihnit. Astfel, El a înfiinţat Sabatul ca memorial veşnic al încheierii activităţii Sale creatoare. Primul bărbat şi prima femeie au fost făcuţi după chipul lui Dumnezeu, ca încoronare a lucrării de creaţiune. Li s‑a dat stăpânire asupra lumii şi răspunderea de a avea grijă de ea. Când lucrarea creaţiunii a fost încheiată, lumea era „foarte bună”, proclamând gloria lui Dumnezeu. (Gen. 1,2; Ex. 20,8‑11; Ps. 19,1‑6; 33,6.9; 104; Evr. 11,3)


7. Natura omului

Bărbatul şi femeia au fost creaţi după chipul lui Dumnezeu cu individualitate, putere şi libertate de a gândi şi a acţiona. Deşi creaţi ca fiinţe libere, fiecare om este o unitate indivizibilă a trupului, minţii şi sufletului şi este dependent de Dumnezeu în ceea ce priveşte viaţa, suflarea şi toate celelalte. Când primii noştri părinţi n‑au ascultat de Dumnezeu, ei au tăgăduit dependenţa lor de El şi au căzut din poziţia lor înaltă. Chipul lui Dumnezeu din ei a fost denaturat şi au ajuns supuşi morţii. Urmaşii lor împărtăşesc această natură decăzută şi consecinţele ei. Ei se nasc cu slăbiciuni şi tendinţe spre rău. Dar Dumnezeu, prin Hristos, a împăcat lumea cu Sine şi, prin Duhul Său, reface în oamenii care se pocăiesc chipul Creatorului lor. Creaţi pentru gloria lui Dumnezeu, ei sunt chemaţi să‑L iubească, să se iubească unii pe alţii şi să aibă grijă de mediul natural în care trăiesc. (Gen. 1,26‑28; 2, 7; Ps. 8,4‑8; Fapte 17,24‑28; Gen. 3; Ps. 51,5; Rom. 5,12‑17; 2 Cor. 5,19.20; Ps. 51,10; 1 Ioan 4,7.8.11.20; Gen. 2,15)


8. Marea luptă

Întreaga omenire este acum implicată într‑o mare luptă între Hristos şi Satana, cu privire la caracterul lui Dumnezeu, la Legea şi la suveranitatea Sa în Univers. Acest conflict a început în ceruri, atunci când o fiinţă creată, înzestrată cu libertatea de alegere, prin înălţarea de sine a devenit Satana, vrăjmaşul lui Dumnezeu, şi a condus la răzvrătire o parte dintre îngeri. El a introdus spiritul răzvrătirii în lumea noastră, atunci când i-a condus pe Adam şi pe Eva să păcătuiască. Păcatul omului a dus la distrugerea chipului lui Dumnezeu în omenire, la dezordine în lumea creată şi, în cele din urmă, la distrugerea acesteia prin potopul care a cuprins toată lumea. Urmărită de întreaga creaţiune, această lume a devenit scena conflictului universal, din care, în cele din urmă, Dumnezeul dragostei va ieşi îndreptăţit. Pentru a ajuta pe poporul Său în acest conflict, Hristos trimite Spiritul Său cel Sfânt şi îngeri credincioşi să‑l călăuzească, să‑l apere şi să‑l susţină pe calea mântuirii. (Apoc. 12,4‑9; Is. 14,12‑14; Ez. 28,12‑18; Gen. 3; Rom. 1,19‑32; 5,12‑21; 8,19‑22; Gen. 6‑8; 2 Petru 3,6; 1 Cor. 4,9; Evr. 1,14)


9. Viaţa, moartea şi învierea lui Isus Hristos

Prin viaţa lui Hristos de perfectă ascultare faţă de voinţa lui Dumnezeu, prin suferinţa, moartea şi învierea Sa, Dumnezeu a oferit singurul mijloc de ispăşire pentru păcatele omenirii, aşa că, aceia care, prin credinţă, acceptă ispăşirea pot avea viaţa veşnică, iar întreaga creaţiune poate înţelege mai bine dragostea nemărginită şi sfântă a Creatorului. Această ispăşire desăvârşită apără dreptatea Legii lui Dumnezeu şi îndurarea ce aparţine caracterului Său, pentru că realizează condamnarea păcatului şi ne oferă iertarea. Moartea lui Hristos este o moarte înlocuitoare şi ispăşitoare, este o moarte care aduce împăcare şi transformare. Învierea lui Hristos proclamă triumful lui Dumnezeu asupra forţelor răului, iar celor ce acceptă ispăşirea le asigură biruinţa finală asupra păcatului şi asupra morţii. Ea declară autoritatea de Domn a lui Isus Hristos, înaintea Căruia se va pleca orice genunchi în ceruri şi pe pământ. (Ioan 3,16; Is. 53; 1 Petru 2,21.22; 1 Cor. 15,3.4.20‑22; 2 Cor. 5,14.15.19‑21; Rom. 1,4; 3,25; 4,25; 8,34; 1 Ioan 2,2; 4,10; Col. 2,15; Fil. 2,6‑11)


10. Experienţa mântuirii

În infinita Sa iubire şi milă, Dumnezeu a făcut ca Hristos, care nu a cunoscut păcatul, să fie făcut păcat pentru noi, astfel ca, în El, noi să putem fi făcuţi neprihănirea lui Dumnezeu. Conduşi de Spiritul Sfânt, noi simţim lipsurile noastre, recunoaştem păcătoşenia noastră, ne pocăim de nelegiuirile noastre şi ne exercităm credinţa noastră în Isus ca Domn şi Hristos, ca Înlocuitor şi Exemplu. Această credinţă care dobândeşte mântuirea vine prin puterea divină a Cuvântului şi este darul harului lui Dumnezeu. Prin Hristos, noi suntem îndreptăţiţi, adoptaţi ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu şi eliberaţi de sub domnia păcatului. Prin Spiritul Sfânt, suntem născuţi din nou şi sfinţiţi; Spiritul reînnoieşte minţile noastre, scrie legea iubirii în inimile noastre şi ni se oferă putere de a trăi o viaţă sfântă. Rămânând în El, noi devenim părtaşi ai naturii divine şi avem asigurarea mântuirii acum în ziua judecăţii. (2 Cor. 5,17‑21; Ioan 3,16; Gal. 1,4; 4,4‑7; Tit 3,3‑7; Ioan 16,8; Gal. 3,13.14; 1 Petru 2,21.22; Rom. 10,17; Luca 17,5; Marcu 9,23.24; Ef. 2,5‑10; Rom. 3,21‑26; Col. 1,13.14; Rom. 8,14‑17; Gal. 3,26; Ioan 3,3‑8; 1 Petru 1,23; Rom. 12,2; Evr. 8,7‑12; Ez. 36,25‑27; 2 Petru 1,3.4; Rom. 8,1‑4; 5,6‑10)


11. Creşterea în Hristos

Prin moartea Sa pe cruce, Domnul Isus Hristos a triumfat asupra forţelor răului. Cel care a supus spiritele demonice în timpul lucrării Sale pe pământ le-a sfărâmat puterea şi a făcut sigură condamnarea lor finală. Biruinţa lui Isus ne dă şi nouă biruinţă asupra forţelor răului, care încearcă să ne stăpânească, în timp ce umblăm cu El în pace şi bucurie, având asigurarea iubirii Sale. Acum, Duhul Sfânt locuieşte în noi şi ne dă putere. În timp ce ne consacrăm fără încetare lui Isus ca Mântuitor şi Domn al  nostru, suntem eliberaţi de povara faptelor noastre din trecut. Noi nu mai trăim în întuneric, cu teamă de puterile răului, în ignoranţă şi în viaţa lipsită de sens de odinioară. În această nouă libertate în Isus, suntem chemaţi să creştem în asemănarea cu caracterul Său, comunicând cu El zilnic în rugăciune, prin hrănirea din Cuvântul lui Dumnezeu, meditând asupra acestuia şi asupra providenţei Sale, cântând laudele Sale, adunându-ne pentru închinare şi participând la misiunea bisericii. În timp ce ne dăruim într-o slujire iubitoare pentru cei din jurul nostru şi în mărturisirea mântuirii Sale, prezenţa Sa constantă cu noi, prin Duhul Sfânt, transformă fiecare moment al vieţii şi fiecare îndatorire într-o experienţă spirituală veritabilă. (Psalmi 1,1.2; 23,4; 77,11.12; Col. 1,13.14; 2,6.14.15; Luca 10,17-20; Ef. 15,19.20; 6,12-18; 1 Tes. 5,23; 2 Petru 2,9; 3,18; 2 Cor. 3,17.18; Fil. 3,7-14; 1 Tes 5,16-18; Matei 20,25-28; Ioan 20,21; Gal 5,22-25; Rom. 8,38.39; 1 Ioan 4,4; Evrei 10,25)


12. Biserica

Biserica este comunitatea credincioşilor care Îl mărturisesc pe Isus Hristos ca Domn şi Mântuitor. Ca urmaţi ai poporului lui Dumnezeu din timpurile Vechiul Testament, noi suntem chemaţi să ieşim din lume. Noi ne strângem laolaltă pentru închinare, pentru părtăşie, pentru instruire din Cuvântul lui Dumnezeu, pentru celebrarea Cinei Domnului, pentru slujirea întregii omeniri şi pentru proclamarea Evangheliei în toată lumea. Biserica îşi primeşte autoritatea de la Hristos, care este Cuvântul întrupat, şi din Sfintele Scripturi, care constituie Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Biserica este familia lui Dumnezeu. Fiind adoptaţi ca fii ai Săi, membrii ei trăiesc în baza noului legământ. Biserica este trupul lui Hristos, o comunitate de credincioşi, al căror Cap este Însuşi Hristos. Biserica este mireasa pentru care a murit Hristos, ca s‑o sfinţească şi s‑o curăţească. La întoarcerea Lui triumfală, El o va prezenta ca fiind biserica Sa glorioasă: cei credincioşi din toate timpurile, răscumpăraţi prin sângele Său, neavând nicio pată sau zbârcitură, ci fiind sfinţi şi fără prihană. (Gen. 12,3; Fapte 7,38; Ef. 4,11‑15; 3,8‑11; Mat. 28,19.20; 16,13‑20; 18,18; Ef. 2,19‑22; 1,22.23; 5,23‑27; Col. 1,17.18)


13. Rămăşiţa şi misiunea ei

Biserica universală este compusă din toţi cei care cred cu adevărat în Hristos. Dar, în ultimele zile ale istoriei planetei, când apostazia devine generală, Dumnezeu cheamă deoparte o rămăşiţă care ţine poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus. Această rămăşiţă anunţă sosirea ceasului judecăţii, proclamă mântuirea prin Hristos şi vesteşte apropierea celei de a Doua Veniri a Lui. Această proclamare este simbolizată de cei trei îngeri din Apocalipsa 14. Ea coincide cu judecata din ceruri şi are ca rezultat o lucrare de pocăinţă şi reformă pe pământ. Fiecare credincios este chemat să dea mărturie personală în această lucrare mondială (Apoc. 12,17; 14,6‑12: 18,1‑4; 2 Cor. 5,10; Iuda 3,14; 1 Petru 1,16‑19; 2 Petru 3,10‑14; Apoc. 21,1‑14).


14. Unitatea în trupul lui Hristos

Biserica este un corp de credincioşi, compus din mulţi membri, chemaţi din toate naţiunile, neamurile, limbile şi popoarele. În Hristos, noi suntem o nouă creaţie. Deosebirile de rasă, cultură, instruire şi naţionalitate, precum şi diferinţele dintre cei de sus şi cei de jos, dintre bogaţi şi săraci, dintre bărbaţi şi femei nu trebuie să dea loc la dezbinări între noi. Toţi suntem egali în Hristos care, printr‑un singur Duh, ne‑a legat în aceeaşi părtăşie cu El şi unul cu altul. Noi trebuie să slujim şi să fim slujiţi fără părtinire sau rezervă. Prin descoperirea lui Isus Hristos în Sfintele Scripturi, împărtăşim aceeaşi credinţă şi nădejde şi dăm tuturor o mărturie unită. Această unitate îşi are sursa în unitatea triunicului Dumnezeu, care ne‑a adoptat pentru a fi copiii Săi. (Rom. 12,4.5; 1 Cor. 12,12‑14; Mat. 28,19.20; Ps. 133,1; 2 Cor. 5,16.17; Fapte 17,26.27; Gal. 3,27.29; Col. 3,10‑15; Ef. 4,14‑16; 4,1‑6; Ioan 17,20‑23)


15. Botezul

Prin botez, noi mărturisim credinţa noastră în moartea şi învierea lui Isus Hristos şi dăm mărturie cu privire la moartea noastră faţă de păcat şi hotărârea de a umbla într‑o viaţă nouă. Astfel, noi recunoaştem pe Hristos ca Domn şi Mântuitor, devenim poporul Lui şi suntem primiţi ca membri de către biserica Sa. Botezul este un simbol al unirii noastre cu Hristos, al iertării păcatelor şi al primirii Duhului Sfânt. Botezul este săvârşit prin scufundarea în apă şi este condiţionat de mărturisirea credinţei în Isus şi de dovada pocăinţei. El trebuie să fie precedat de instruirea în adevărurile Sfintelor Scripturi şi de primirea învăţăturilor ei. (Rom. 6,1‑6; Col. 2,12.13; Fapte 16,30‑33; 22,16; 2,38; Mat. 28,19.20)


16. Cina Domnului

Cina Domnului este o participare la simbolurile trupului şi sângelui lui Hristos, ca expresie a credinţei în El, Domnul şi Mântuitorul nostru. În această experienţă a comuniunii, Hristos este prezent pentru a Se întâlni cu poporul Său şi a‑l întări. Când ne împărtăşim, noi proclamăm cu bucurie moartea Domnului, până va reveni El. Pregătirea pentru Cina Domnului cuprinde cercetarea de sine, pocăinţa şi mărturisirea. Învăţătorul a instituit serviciul spălării picioarelor care semnifică o reînnoire a curăţirii, o expresie a bunăvoinţei de a ne sluji unul altuia în umilinţă creştină şi de a ne uni inimile în dragoste. Serviciul Cinei Domnului este deschis tuturor credincioşilor creştini. (1 Cor. 10,16.17; 11,23‑30; Mat. 26,17‑30; Apoc. 3,20; Ioan 6,48‑63; 13,1‑17)


17. Darurile spirituale şi funcţiile de slujire

Dumnezeu înzestrează pe toţi membrii bisericii Sale din toate vremurile cu daruri spirituale pe care fiecare membru trebuie să le folosească pentru binele comun al bisericii şi al omenirii, într‑o slujire plină de iubire. Acordate prin mijlocirea Duhului Sfânt, care dă fiecăruia în parte după cum voieşte, darurile aduc cu ele toate aptitudinile şi capacităţile de slujire de care are nevoie biserica pentru a‑şi îndeplini funcţiile stabilite de Dumnezeu. Potrivit Scripturii, între aceste daruri se află: credinţa, vindecarea, profetizarea, propovăduirea, învăţarea, administrarea, împăcarea, compasiunea, slujirea cu sacrificiu de sine şi binefacerea pentru încurajarea şi ajutarea semenilor. Unii membri sunt chemaţi de Dumnezeu şi înzestraţi de Duhul Sfânt pentru îndeplinirea funcţiilor recunoscute de biserică, cum ar fi: lucrarea pastorală, evanghelistică, apostolică şi de învăţare. Ele sunt necesare în mod deosebit pentru pregătirea membrilor pentru lucrarea de slujire, pentru dezvoltarea bisericii în vederea atingerii maturităţii spirituale, dar şi pentru promovarea unităţii credinţei şi a cunoaşterii de Dumnezeu. Atunci când membrii folosesc aceste daruri spirituale ca administratori credincioşi ai harului felurit al lui Dumnezeu, biserica este protejată de influenţele distructive ale învăţăturilor false, îşi primeşte creşterea de la Dumnezeu şi se zideşte în credinţă şi dragoste. (Rom. 12,4‑8; 1 Cor. 12,9‑11.27.28; Ef. 4,8.11‑16; Fapte 6,1‑7; 1 Tim. 3,1‑13; 1 Petru 4,10.11)


18. Darul profeţiei

Unul dintre darurile Duhului Sfânt este profeţia. Acest dar este un semn de identificare a bisericii rămăşiţei şi s‑a manifestat prin lucrarea făcută de Ellen White. Ca un mesager al Domnului, scrierile ei sunt o sursă continuă de adevăr plină de autoritate, adevăr care oferă bisericii mângâiere, călăuzire, instruire şi îndreptare. Ele arată clar că Biblia este etalonul după care trebuie să fie verificată orice învăţătură şi experienţă. (Ioel 2,28.29; Fapte 2,14‑21; Evr. 1,1‑3; Apoc. 12,17; 19,10)


19. Legea lui Dumnezeu

Marile principii ale Legii lui Dumnezeu sunt întruchipate în cele Zece Porunci şi exemplificate în viaţa Domnului Hristos. Ele exprimă dragostea, voinţa şi scopurile lui Dumnezeu cu privire la comportament şi la relaţii umane şi sunt obligatorii pentru toţi oamenii din toate timpurile. Aceste precepte constituie baza legământului lui Dumnezeu cu poporul Său şi standardul judecăţii lui Dumnezeu. Prin intermediul Duhului Sfânt, ele scot în evidenţă păcatul şi trezesc simţământul nevoii după un Mântuitor. Mântuirea se realizează prin har, şi nu prin fapte, dar roada ei este ascultarea de porunci. Această ascultare dezvoltă caracterul creştin şi dă naştere la un simţământ de stare de bine. Ea constituie dovada dragostei noastre faţă de Dumnezeu şi a interesului pentru semenii noştri. Ascultarea care vine din credinţă demonstrează puterea Domnului Hristos de a transforma vieţile şi întăreşte în acest fel mărturia creştină. (Ex. 20,1‑17; Ps. 40,7.8; Mat. 22,36‑40; Deut. 28,1‑14; Mat. 5,17‑20; Evr. 8,8‑10; Ioan 15,7‑10; Ef. 2,8‑10; 1 Ioan 5,3; Rom. 8,3.4; Ps. 19,7‑14)


20. Sabatul

După cele şase zile ale creaţiunii, Creatorul binefăcător S‑a odihnit în ziua a şaptea şi a instituit Sabatul pentru toţi oamenii, ca memorial al creaţiunii. Porunca a patra a Legii neschimbătoare a lui Dumnezeu cere respectarea Sabatului ca zi de odihnă, de închinare şi de slujire, în armonie cu învăţăturile şi exemplul lui Isus, Domnul Sabatului. Sabatul este o comuniune încântătoare cu Dumnezeu şi unii cu alţii. Este un simbol al răscumpărării prin Hristos, un semn al sfinţirii noastre, o dovadă a credincioşiei noastre şi o pregustare a viitorului nostru veşnic în Împărăţia lui Dumnezeu. Sabatul este semnul perpetuu al legământului lui Dumnezeu cu poporul Său. Păzirea cu bucurie a acestui timp sfânt, de seara până seara, de la apus până la apus, este o celebrare a lucrării creatoare şi răscumpărătoare a lui Dumnezeu. (Gen. 2,1‑3; Ex. 20,8‑11; Luca 4,16; Is. 56,5.6; 58,13.14; Mat. 12,1‑12; Ex. 31,13‑17; Ez. 20,12.20; Deut. 5,12‑15; Evr. 4,1‑11; Lev. 23,32; Marcu 1,32)


21. Isprăvnicia

Noi suntem ispravnicii lui Dumnezeu, cărora ne‑a încredinţat timp şi ocazii, capacităţi şi bunuri, binecuvântările pământului şi resursele lui. Noi suntem răspunzători faţă de El pentru buna lor folosire. Noi recunoaştem drepturile de proprietar ale lui Dumnezeu printr‑o slujire plină de credincioşie faţă de El şi faţă de semenii noştri, prin faptul că Îi înapoiem zecimea şi dăm daruri pentru vestirea Evangheliei, pentru susţinerea şi dezvoltarea bisericii Sale. Isprăvnicia este un privilegiu pe care ni l‑a dat Dumnezeu pentru a creşte în dragoste şi pentru a birui egoismul şi lăcomia. Ispravnicul se bucură de binecuvântările care vin asupra altora, ca rezultat al credincioşiei sale. (Gen. 1,26‑28; 2,15; 1 Cron. 29,14; Hag. 1,3‑11; Mal. 3,8‑12; 1 Cor. 9,9‑14; Mat. 23,23; 2 Cor. 8,1‑15; Rom. 15,26.27)


 22. Comportamentul creştin

Noi suntem chemaţi să fim un popor evlavios, care gândeşte, simte şi acţionează în armonie cu principiile cerului. Pentru ca Duhul lui Dumnezeu să refacă în noi caracterul Domnului nostru, trebuie să ne implicăm şi să acceptăm numai acele lucruri care vor produce în viaţa noastră curăţie, sănătate şi bucurie. Aceasta înseamnă că plăcerile şi distracţiile noastre trebuie să corespundă celor mai înalte standarde ale bunului‑gust şi ale frumuseţii creştine. Deşi recunoaştem deosebirile de cultură, îmbră­cămintea noastră trebuie să fie simplă, modestă şi curată, aşa cum se potriveşte acelora pentru care adevărata frumuseţe nu constă în împodobirea exterioară, ci în podoaba nepieritoare a unui duh blând şi liniştit. Aceasta mai înseamnă că, întrucât trupurile noastre sunt temple ale Duhului Sfânt, trebuie să avem grijă de ele într‑un mod inteligent. Pe lângă mişcare fizică şi odihnă corespunzătoare, trebuie să adoptăm cea mai sănătoasă dietă cu putinţă şi să ne abţinem de la alimentele necurate identificate în Scriptură. Deoarece băuturile alcoolice, tutunul, folosirea iresponsabilă a medicamentelor şi a narcoticelor sunt dăunătoare corpului nostru, trebuie să ne abţinem de la folosirea lor. În schimb, trebuie să ne angajăm în tot ceea ce ne aduce gândurile şi trupul în ascultare de Hristos, care doreşte să fim sănătoşi, plini de bucurie şi bunătate. (Rom. 12,1.2; 1 Ioan 2,6; Ef. 5,1‑21; Fil. 4,8; 2 Cor.10,5; 6,14‑7,1; 1 Petru 3,1‑4; 1 Cor. 6,19; 10,31; Lev.11,1‑47; 3 Ioan 2)


 23. Căsătoria şi familia

Căsătoria a fost instituită de Dumnezeu în Eden şi afirmată de Isus ca fiind unirea pentru toată viaţa dintre un bărbat şi o femeie, într‑o părtăşie plină de dragoste. Pentru creştin, căsătoria este un legământ atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de tovarăşul de viaţă. De aceea, trebuie să fie încheiată numai între parteneri care împărtăşesc aceeaşi credinţă. Iubirea reciprocă, cinstea, respectul şi responsabilitatea sunt ţesătura acestei relaţii care trebuie să reflecte dragostea, sfinţenia, apropierea şi permanenţa relaţiei dintre Hristos şi biserica Sa. Cu privire la divorţ, Isus a învăţat că cel care se desparte de tovarăşul său de viaţă din alte motive decât infidelitatea, căsătorindu‑se cu altcineva, comite adulter. Deşi unele relaţii de familie poate nu corespund idealului, soţii care se dăruiesc unul altuia pe deplin în Hristos pot realiza o unitate plină de dragoste prin călăuzirea Duhului şi pot contribui la dezvoltarea bisericii. Dumnezeu binecuvântează familia şi doreşte ca membrii ei să se ajute unul pe altul pentru a ajunge la maturitate completă. Părinţii sunt datori să‑şi crească copiii în dragoste şi ascultare de Dumnezeu. Prin exemplul şi cuvintele lor, ei trebuie să‑i înveţe că Hristos disciplinează în mod iubitor, întotdeauna gingaş şi atent, dorind ca ei să devină membri ai trupului Său, familia lui Dumnezeu. Legătura familială tot mai strânsă este unul dintre semnele distinctive ale soliei finale a Evangheliei. (Gen. 2,18‑25; Mat. 19,3‑9; Ioan 2,1‑11; 2 Cor. 6,14; Ef. 5,21‑33; Mat. 5,31.32; Marcu 10,11.12; Luca 16,18; 1 Cor. 7,10.11; Ex. 20,12; Ef. 6,1‑4; Deut. 6,5‑9; Prov. 22,6; Mal. 4,5.6)


 24. Lucrarea Domnului Hristos în Sanctuarul ceresc

Există un sanctuar în ceruri, adevăratul cort întemeiat de Dumnezeu, nu de om. În el, Domnul Hristos slujeşte în favoarea noastră, punând la dispoziţia credincioşilor binefacerile jertfei Sale de ispăşire aduse pe cruce, o dată pentru totdeauna. El a inaugurat activitatea Sa ca Mare Preot şi a început lucrarea de mijlocire la data înălţării Sale. În 1844, la sfârşitul perioadei profetice de 2300 de zile, El a intrat în cea de‑a doua şi ultima fază a lucrării Sale de ispăşire. Aceasta este lucrarea judecăţii de cercetare care constituie o parte a îndepărtării finale a păcatului, simbolizată prin curăţirea din Ziua Ispăşirii a vechiului sanctuar iudaic. În acest serviciu simbolic, sanctuarul era curăţit prin sângele animalelor jertfite, însă lucrurile cereşti sunt curăţite prin jertfa desăvârşită a sângelui lui Isus Hristos. Judecata de cercetare descoperă fiinţelor cereşti cine sunt cei adormiţi în Hristos şi socotiţi vrednici să aibă parte de Prima Înviere. Ea arată, de asemenea, care dintre cei vii sunt în Hristos, păzind poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus, pe cei care sunt în El, şi de aceea sunt pregătiţi pentru a fi strămutaţi în Împărăţia Sa veşnică. Această judecată reabilitează dreptatea lui Dumnezeu în lucrarea de mântuire a celor ce cred în Isus. Ea declară că cei care au rămas credincioşi lui Dumnezeu vor primi Împărăţia. Încheierea acestei lucrări a Domnului Hristos va marca sfârşitul timpului de probă a omenirii, înaintea celei de‑a Doua Veniri. (Evrei 8,1‑5; 4,14‑16; 9,11‑28; 10,19‑22; 1,3; 2,16.17; Dan. 7,9‑27; 8,13.14; 9,24‑27; Num. 14,34; Ez. 4,6; Lev. 16; Apoc. 14,6.7; 20,12; 14,12; 22,12)


 25. A Doua Venire a Domnului Hristos

A Doua Venire a lui Hristos este binecuvântata speranţă a bisericii, marele punct culminant al Evangheliei. Venirea Mântuitorului va fi literală, personală, vizibilă şi mondială. Când El va reveni, morţii neprihăniţi vor fi înviaţi şi, împreună cu cei neprihăniţi care vor fi în viaţă, vor fi glorificaţi şi luaţi la cer, iar cei nelegiuiţi vor muri. Împlinirea aproape completă a tuturor lanţurilor profetice, împreună cu condiţia actuală din lume, arată că venirea lui Hristos este iminentă. Timpul acestui eveniment nu a fost descoperit, de aceea suntem îndemnaţi să fim gata în orice vreme. (Tit 2,13; Evrei 9,28; Ioan 14,1‑3; Fapte 1,9‑11; Mat. 24,14; Apoc. 1,7; Mat. 24,43.44; 1 Tes. 4,13‑18; 1 Cor. 15,51‑54; 2 Tes. 1,7‑10; 2,8; Apoc. 14,14‑20; 19,11‑21; Matei 24; Marcu 13; Luca 21; 2 Tim. 3,1‑5; 1 Tes. 5,1‑6)


 26. Moartea şi învierea

Plata păcatului este moartea. Dar Dumnezeu, singurul care are nemurirea, va da viaţă veşnică celor răscumpăraţi. Până în ziua aceea, moartea este o stare de inconştienţă pentru toţi oamenii. Când Se va arăta Domnul Hristos, Viaţa noastră, neprihăniţii înviaţi şi neprihăniţii în viaţă vor fi glorificaţi şi luaţi să întâmpine pe Domnul lor. A Doua Înviere, învierea celor nelegiuiţi, va avea loc după o mie de ani. (Rom. 6,23; 1 Tim. 6,15.16; Ecl. 9,5.6; Ps. 146,3.4; Ioan 11,11‑14; Col. 3,4; 1 Cor. 15,51‑54; 1 Tes. 4,13‑17; Ioan 5,28.29; Apoc. 20,1‑10)


27. Mileniul şi sfârşitul păcatului

Mileniul este domnia de o mie de ani a Domnului Hristos împreună cu sfinţii Săi în ceruri, între prima şi a doua înviere. În timpul acesta, morţii cei nelegiuiţi vor fi judecaţi. Pământul va fi complet pustiu, fără oameni, dar ocupat de Satana şi îngerii lui. La sfârşitul mileniului, Domnul Hristos, cu sfinţii Săi şi cu cetatea sfântă, va coborî din ceruri pe pământ. Atunci morţii nelegiuiţi vor fi înviaţi şi împreună cu Satana şi îngerii lui vor înconjura cetatea, dar foc de la Dumnezeu îi va mistui şi va curăţi pământul. Astfel, Universul va fi eliberat pentru totdeauna de păcat şi de păcătoşi. (Apoc. 20; 1 Cor. 6,2.3; Ier. 4,23‑26; Apoc. 21,1‑5; Mal. 4,1; Ez. 28,18.19)


28. Noul Pământ

Pe Noul Pământ, în care va locui neprihănirea, Dumnezeu va pregăti un cămin veşnic pentru cei răscumpăraţi şi un mediu desăvârşit pentru viaţă veşnică, dragoste, bucurie şi pentru a învăţa în prezenţa Lui, pentru că aici, Dumnezeu Însuşi va locui cu poporul Său, iar suferinţa şi moartea nu vor mai fi. Marea luptă va lua sfârşit, iar păcatul nu va mai exista. Toate lucrurile, însufleţite şi neînsufleţite, vor declara că Dumnezeu este dragoste. El va domni pentru veşnicie. Amin. (2 Petru 3,13; Is. 35; 65,17‑25; Mat. 5,5; Apoc. 21,1‑7; 22,1‑5; 11,15)


 

Română